Prefaţa raportului conţine două texte elaborate de Mattei Dogan (2 pagini) şi Aurelian Crăiuţu (1 pagină).
Materialul lui Dogan:
- Susţine că trebuie evitate două pericole: atotputernicia Parlamentului şi atotputernicia puterii executive. Idee acceptată de toată lumea atunci când vorbim despre o democraţie.
- Susţine necesitatea limitării puterii parlamentului prin exemplul democraţiilor europene înfiinţate după al doilea război mondial, în care parlamentarii au fost “incapabili să cristalizeze majorităţi coerente şi durabile” şi subliniază faptul că 14 din 21 de democraţii din Europa s-au prăbuşit între 1922 şi 1938. Corect până la un punct: este adevărat, aceste democraţii s-au prăbuşit, însă nu din cauza structurii sistemului politic ci din motive legate de problemele minorităţilor etnice precum şi de faptul că multe dintre aceste democraţii erau state nou create, în care instituţiile de-abia începeau să se dezvolte şi în care cetăţenii de-abia începeau să înveţe ce înseamnă o democraţie.
- Spune: “nu trebuie ignorat faptul că democraţia românească a fost aceea care a rezistat cel mai mult, graţie sistemului său electoral care acorda o primă majoritară celui mai puternic partid.” Afirmaţie extrem de curioasă, deoarece studiile privind democraţiile europene interbelice nu consideră România o democraţie decât din punct de vedere strict formal iar din această perspectivă şi România comunistă poate fi considerată o democraţie. Mult mai îngrijorătoare însă este echivalenţa pe care Dogan o face între sistemul electoral care premiază primul partid şi durata regimului. Ecuaţia majoritate = stabilitate este aruncată scurt în primul paragraf al raportului, fără nici o altă discuţie.
- Urmează o scurtă discuţie a regimurilor din SUA şi Franţa, care duce la concluzia că astfel de regimuri “hiperprezidenţiale” sunt de evitat în contextul actual.
- Când vine vorba de regimurile semi-prezidenţiale, Dogan spune în trei rânduri că acestea sunt heterogene.
- Atrage atenţia asupra a două principii: votul de încredere constructiv (nu poţi depune o moţiune de cenzură prin care să dărâmi un guvern decât dacă ai deja un nou guvern format iar votul pentru dărâmarea vechiului guvern este în acelaşi timp şi un vot de încredere pentru nou guvern) şi alegerea preşedintelui în două tururi. Nu explică însă de ce atrage atenţia asupra lor.
- Încheie textul subliniind necesitatea unei dezbateri naţionale şi sugerând că raportul prezintă opţiunile posibile cetăţenilor.
- Pe scurt: un text “general” de tip manual pentru cursul introductiv în ştiinţe politice, care sugerează că Dogan nu a avut prea multe de spus în elaborarea raportului.
Materialul lui Crăiuţu:
- Un text “justificator” care susţine că raportul comisiei reprezintă deliberările unor experţi, discută critic şi imparţial problemele regimului politic, etc. Atrage atenţia asupra potenţialului acestui subiect de a deveni “ţinta unor facile manipulări politice”. Nimic interesant.
- Susţine două principii care ar trebui urmate: “vocile minoritare trebuie să fie auzite şi luate în calcul în mod adecvat” şi “checks and balances”. Principii generale pe care nimeni nu le dispută atunci când este vorba despre o democraţie.
- Şi acesta este un text general, în care se susţine că există anumite principii democratice care trebuie respectate.
Cele trei pagini care formează prefaţa raportului sunt dezamăgitoare. Platitudini pe care până şi un student din anul I de la ştiinţe politice le poate recita. Nu explică de ce a fost realizat acest raport, nu explică cum s-a lucrat, nu explică pe ce criterii s-a realizat selecţia membrilor comisiei, nu spune nimic.
Sunt curios cum arată textul raportului.
++++
Update: selecţia membrilor comisiei s-a realizat pe baza competenţei profesionale şi a absenţei unui angajament de natură partinică. Pe scurt, profesionişti apolitici. Bun.
