Chiar aşa e

Fiind în trafic am ascultat puţin Realitatea FM, care transmitea în direct întâlnirea lui Băsescu cu sindicaliştii din educaţie. Două momente mi-au atras atenţia în cele 10 minute cât am ascultat.

1. Băsescu ne-a lămurit cum a priceput el că educaţia e importantă: mergând la întâlnirile Uniunii Europene i-a tot auzit pe oameni pe-acolo spunând că educaţia şi cercetarea sunt importante. Şi tot auzindu-i pe-acolo cu educaţia în sus şi educaţia în jos a realizat că, doh, educaţia e importantă.

2. Băsescu a ţinut să precizeze despre raportul pe care îl discuta că “educaţia şi conceptul de bază aparţine fostului ministru Miclea” (oare la ce întâlniri trebuie trimis Băsescu ca să mai aibă o epifanie similară, de data aceasta legată de gramatică?). Şi pentru că tot a venit vorba de Miclea (dacă nu vă mai amintiţi, şi-a dat demisia din postul de ministru al educaţiei deoarece bugetul nu alocase acestui domeniu cei 6% promişi de Alianţa DA în campania electorală), Băsescu şi-a exprimat mâhnirea că Miclea nu mai este ministru. După care a continuat spunând că Miclea a fost nerăbdător, hă hă hă, şi că putea să mai aştepte şi el un an pentru că, uite, acum s-au dat cei 6%. Cu alte cuvinte, hai mă Mirceo, ce naiba trebuia să ai coloana aşa de ţapănă? Pentru un amărât de 1%? Hă hă hă.

După cum se poate vedea din modul mârşav în care băncile din România au acţionat ca urmare a crizei financiare.

Trec peste faptul că românii au devenit obsedaţi de ideea de a lua un credit de la bancă – un credit nu ar trebui luat decât în urma unei analize serioase şi nu pentru că “se dă” doar cu buletinul.

Băncile din România, din cât am interacţionat eu cu ele şi din ce am aflat din presă, sunt o formă de cămătărie cu sediul la strada principală şi nu într-un separeu îmbâcsit cu fum de ţigară şi abur de alcool, ceea ce le dă o anumită legitimitate. Creşterea dobânzilor la credite nu este nimic altceva decât un jaf, o altă formă de a rupe piciorul celui îndatorat pentru a îi aminti că trebuie să dea nişte bani înapoi. Mă bucur că BNR a reacţionat destul de dur la această mişcare şi sper că se va ţine de cuvânt şi nu va uita de cei care s-au trezit brusc mai săraci decât ştiau că sunt. (Pentru comparaţie – am un card de credit de la o bancă din SUA, pe care încă îl folosesc din când în când. De cinci ani de zile de când îl am dobânda a rămas aceeaşi: 9,99% pe an).

Însă creşterea dobânzilor este doar ultima formă de furt pe care băncile din România au gândit-o. Mai sunt multe altele. În arsenal mai există: comisioane de extragere numerar de la ATM propriu, comisioane de extragere bani din cont de la ghişeul băncii, comisioane de administrare a contului, comisioane pentru plăţi în sistem interbancar şi sunt sigur că mai există multe altele de care eu nu m-am lovit. În loc să fie bucuroşi că mă duc să le dau banii mei, bancherii nu fac altceva decât să se gândească cum să îmi oprească cât mai mulţi bani. Şi asta, în condiţiile în care concurenţa în domeniu este extrem de mare (în nici o ţară prin care am umblat nu am văzut aşa de multe filiale de bănci ca în România). Iarăşi, pentru comparaţie, în şapte ani de lucru cu sistemul bancar din SUA nu am plătit decât o singură taxă – cea de extragere cash de la ATM-ul unei bănci care nu se afla în aceeaşi reţea cu banca mea. Nici un alt comision nu mi-a fost cerut.

Oare nu există nici un înţelept în băncile din România care să fie în stare să se uite dincolo de câştigul imediat şi să înţeleagă că mai puţin este câteodată mai mult?

Primarul Oprescu (cel care a umblat în economişti şi în ingineri şi ştie cum lucrează aceştia) ne-a arătat cam cum ar urma să arate faimoasa lui autostradă suspendată. Este una dintre cele mai tâmpite idei pe care le-am auzit.

Imaginaţi-vă ce înseamnă acest lucru:

• după cum merg lucrurile în România, probabil cam 20 de ani de Bucureşti în şantier, ceea ce nu va ajuta deloc traficul şi va însemna o sursă de poluare în plus.
• după terminarea autostrăzii, un anumit procent din bucureşteni vor avea privilegiul să vadă autoturisme nu doar atunci când merg pe stradă, ci şi din confortul propriilor apartamente.
• confort care se va reduce dramatic, atât din cauza zgomotului cât şi din cauza emisiilor de CO2.

Încă nu m-am lămurit exact care este scopul acestei minunăţii: să îi ajute pe cei care tranzitează Bucureştiul, pe cei care vor să ajungă în Bucureşti sau ambele grupuri? În primul caz autostrada nu este necesară pentru că se poate rezolva această problemă prin centura Bucureştiului. În ultimele două cazuri, autostrada va avea nevoie şi de rampe de intrare-ieşire, ceea ce va complica şi mai mult lucrurile.

Un argument des folosit pentru a justifica această aberaţie este că toate oraşele civilizate au aşa ceva. Mă întreb câte capitale europene au astfel de autostrăzi. Ştiu că există multe în SUA, însă acolo au fost construite în anii 50-60 când nu ştiau ce fac. Mai mult, după cum se poate vedea aici, multe oraşe fie au început (Milwaukee, Oklahoma City), fie se gândesc să elimine aceste autostrăzi suspendate (Nashville, Washington, Chicago, Seattle, Portland). Un scurt citat

“Highways don’t belong in cities. Period,” says John Norquist, who was mayor of Milwaukee when it closed a highway. “Europe didn’t do it. America did. And our cities have paid the price.”

In the 1950s and ’60s, mayors, governors and planners thought downtown highways would help keep cities alive by paving the way for suburban commuters to get in and out. Today, many of those same groups view downtown highways as a plague, wrecking neighborhoods, dividing cities and blocking waterfronts. Many big cities have long-term plans that call for eliminating some downtown highways or reducing their scale.

Trebuie să repetăm greşelile altora doar pentru a satisface grandomania unui oareşcare?

E mult mai uşor, mai ieftin şi mai ecologic să se modernizeze centura Bucureştiului şi să se construiască mai multe puncte de acces în oraş pentru a reduce riscul blocajelor. Dar, trebuie să recunosc, a spune că ai modernizat centura nu are acelaşi impact cu a spune că ai construit o autostradă suspendată.

Aici se găseşte Raportul asupra stării sistemului naţional de învăţământ elaborat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Am aruncat o privire şi m-am speriat. Prost scris, informaţie prezentată haotic, date statistice utilizate aiurea. Autorii raportului nu au auzit probabil niciodată de sumar executiv. Diacritice pierdute în anumite locuri în timpul transformării în pdf. Le-au rămas chiar şi câteva “track changes” rătăcite pe câteva pagini. Penibil.

Încet-încet apar şi candidaţii pentru colegiul 22 la camera deputaţilor si pentru colegiul 10 la senat. Până ieri singurii de care ştiam erau Alina Gorghiu (CD22) şi Cristian Banu (S10) şi asta numai pentru că au trimis deja scrisorele şi alte materiale promoţionale în zonă.

În momentul de faţă (PRM tocmai îşi depune listele) lucrurile stau aşa:

Pentru scaunul din camera deputaţilor se luptă:

• Maria Bako – UDMR
• Corneliu Ciontu – PC (şi PSD)
• Alina Gorghiu – PNL
• Elena Munteanu – PDL
• Lavinia Şandru – independentă

Pentru cel din senat lupta se dă între:

• Ecaterina Andronescu – PSD
• Cristian Banu – PNL
• Istvan Toke – UDMR
• Gheorghe Udrişte – PDL

O primă verificare de o oră pe internet nu a oferit informaţii substanţiale despre candidaţii UDMR (deşi pagina lor nu merge momentan) şi nici despre Elena Munteanu. Mai caut şi că spun ce găsesc. Trebuie să găsesc un mod structurat de a oferi informaţia, astfel încât să fie mai uşor de comparat candidaţii.

Până atunci, însă, deja pot spune că nu voi vota cu:

• Corneliu Ciontu. Omul e membru fondator al PRM. Nici nu mai am nevoie de alt motiv.
• Gheorghe Udrişte. Director Executiv al Departamentului de Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei la Primăria Bucureşti din 2001 până acum câteva luni când a fost zburat de Oprescu din funcţie. Iarăşi, este un motiv suficient pentru a-l şterge de pe listă.