Chiar aşa e

A devenit de-a dreptul comic.

Tăriceanu alunecă pe-o pată de ulei (sau ce-o fi fost) şi se dă de-a dura pe turul pantalonilor.

Orban dă peste una mai în glumă mai în serios şi se jură că nu, dar până la urmă da, dar nu chiar.

David (ăla de la interne pentru cei mai puţin interesaţi în vip-uri poitice efemere), după ce vede ce fac Tăriceanu şi Orban crede că e directivă de la partid şi hai şi el cu evenimentul rutier propriu, că doar nu e el mai prost.

Geoană se plimbă frumos pe la Herăstrău, însă, fiind aşa cum i-a zis Iliescu, stă în fundul unuia cu un SUV şi reuşeşte să intre sub bara din spate a ăluia.

Băsescu, combativ ca întotdeauna, nu se lasă nici el mai prejos şi, ca să vadă poporul cine are cu adevărat cojones de lider maximo dă gata doi dintr-o lovitură. Şi nu oricum, ci în timp ce visa la vremurile bune când ieşea la o ţigară şi o cafea pe balconul primarului.

Mă revendic ca ante-mergător al acestor mari oameni de stat, amintindu-mi cum prin 1998 am rămas fără lichid de frână chiar în faţa universităţii şi până să îmi aduc aminte de frâna de mână, de viteze inferioare şi de alte manevre, i-am dat şi eu de-a dura pe doi românaşi care opriseră în calea mea. Să vă ferească să ajung politician jmecher, că uite, eu am început cu faze d-astea de când eram neica-nimeni.

Doar şase zile până când încep noile sezoane din Battlestar Galactica şi Doctor Who.

După cum spuneam într-un post anterior, mi-am luat maşină. Problema este că trebuie să stea şi ea undeva atunci când nu o folosesc. Ceea ce este mult mai dificil decât credeam. Ca peste tot în Bucureşti, şi în jurul blocului în care locuiesc locurile de parcare sunt o resursă rară. Am parcat-o pe unde am găsit loc, însă de fiecare dată am găsit bileţel care mă anunţa să nu mai parchez pe locurile acelea, pentru că sunt locuri plătite de cei care îşi parchează maşina de obicei acolo. (Ţin să mulţumesc vecinilor care nu s-au grăbit să-mi zgârie maşina / rupă ştergătoarele / taie cauciucurile, cum am auzit că se practică în alte zone).

Decât să îmi pun vecinii în cap, m-am dus frumos la ADP şi am depus o cerere pentru un loc de parcare. Azi am primit răspunsul oficial, al cărui conţinut este complet neaşteptat. Conform adresei primite de la ADP (o puteţi citi aici) “la adresa solicitată, instituţia noastră nu are în administrare spaţii cu destinaţia de parcare de reşedinţă” (am adăugat diacriticele la textul original, pentru că se pare că e greu pentru instituţiile statului să folosească limba română aşa cum trebuie).

Acum stau şi mă întreb: dacă ADP-ul nu are parcare de reşedinţă, atunci de ce toţi vecinii mi-au spus că locurile pe care îmi parcam eu maşina sunt locurile lor de parcare, pe care le plătesc? Cele două variante nu pot fi corecte simultan, ceea ce înseamnă că cineva (fie vecinii fie ADP-ul) a făcut o greşeală sau minte. Mda.

Nu mă grăbesc să trag vreo concluzie. Voi merge mai întâi la ADP să îmi explice cei de acolo cum se face că parcare nu există dar oamenii susţin că plătesc locurile de parcare şi apoi îmi voi întreba şi vecinii cum plătesc ei locuri de parcare care nu există. După care presimt că o să înceapă bâlciul.

Tocmai am citit un articol* care analizează impactul tipului de vot asupra eficienţei cheltuielilor pentru educaţie în democraţiile în curs de dezvoltare. Autorii pornesc de la observaţia că în literatura de specialitate este general acceptat că “urmărirea obţinerii unui vot personal prin particularism sau orice alte mijloace generează costuri substanţiale în ceea ce priveşte bunăstarea publică”, dar această asumpţie nu este testată empiric prea des. Întrebarea principală a articolului este dacă într-adevăr sistemele de vot personal sunt mai puţin eficiente decât cele de vot de partid în livrarea bunurilor publice.

Analiza include 40 de democraţii în curs de dezvoltare între 1980 şi 1998. Ţările sunt clasificate ca fiind democraţii în funcţie de scorul Polity. Variabila dependentă este logaritm din procentul de analfabeţi din populaţie în vârstă de cel puţin 15 ani (ceea ce explică de ce nu sunt incluse şi democraţiile dezvoltate în analiză – nu există variaţie între aceste ţări pe acest indicator). Principalele variabile independente sunt: cheltuielile pentru educaţie (ca procent din PIB), trei variabile care arată în ce măsură sistemul politic promovează votul personal în detrimentul votului de partid şi interacţiuni între aceste variabile şi cheltuieli. Alte variabile independente (de control) includ: PIB per capita, % populaţie în rural, indicatori regionali, etc. În ceea ce priveşte metoda folosită, autorii au optat pentru regresie cu erori standard White (un model TSCS ar fi fost mai potrivit, însă nu este folosit, din cauza problemelor de multicolinearitate, decât ca un model de control al stabilităţii rezultatelor).

Şi ajunge cu atâta ştiinţă. E timpul pentru rezultate. Concluzia principală a articolului este că în sistemele de vot personal cheltuielile cu educaţia reduc rata de analfabetism în mai mică măsură decât în sistemele de vot de partid. Mecanismul acestui efect este relativ simplu: în sistemele în care votul este acordat persoanelor şi nu partidelor, politicienii nu au nici un motiv să susţină bunuri publice şi preferă să distribuie resursele bugetare astfel încât să poată beneficia de pe urma lor la următorul vot. Mai mult, în sistemele puternic particulariste acest efect negativ este atât de mare încât anihilează efectele pozitive ale cheltuielilor crescute pentru educaţie.

Dacă un mecanism similar există şi în raport cu cheltuielile în alte domenii rămâne de văzut în alte articole. Acest articol însă exemplifică destul de bine una din problemele asociate cu un sistem de vot uninominal.

—————-

* Pentru cei interesaţi, iată şi referinţa: Hicken, Allen şi Joel W. Simmons. 2008. “The Personal Vote and the Efficacy of Education Spending.” American Journa of Political Science. 52 (1): 109-124.

Acest Costel Busuioc ar putea să devină un brand turistic pentru România. (Preşedinta Asociaţiilor Agenţiilor de Turism)

Reacţia publicului la câteva succese româneşti recente (de o importanţă mai mică sau mai mare) sugerează următoarea concluzie: Românii, ca popor, sunt atât de complexaţi de imaginea României în lume, încât identifică până şi cel mai mic succes internaţional drept o victorie a întregului popor, o reconfirmare a calităţilor de care românii dau dovadă.

Cel mai recent exemplu în acest sens este hărmălaia creată de mass media în jurul Victoriei lui Costel Busuioc în Faimosul Concurs Internaţional Hijos de Babel. Românii sunt atât de înfometaţi de recunoaştere încât Costel Busuioc a devenit un adevărat erou naţional. Mă întreb, însă, dacă există cineva în România care să fi auzit despre acest concurs înainte de ediţia ce tocmai s-a încheiat. Ne creşte mândria de a fi români doar pentru că o persoană cântă mai bine decât alte 20 de persoane într-un spectacol de care nu a auzit nimeni? Dacă o ţinem tot aşa probabil că în curând ne vom mândri cu multiplele calităţi ale românilor, dând ca exemple pe Gogu, cel care a mâncat cele mai multe sarmale în concursul internaţional de gen, pe Fănica, cea care a croit (?) cel mai mare goblen din lume (pe care, eventual, îl pune pe tractorul din curte), sau pe Petrică, copilul minune care recită Luceafărul la comandă, ceea ce nici un străin nu poate face.

Cam ciudată scala succesului folosită de români.

Şi acesta nu este unicul exemplu de acest fel. Îmi amintesc de succesul lui Mungiu la Cannes, devenit, de asemenea, un moment de isterie naţională. Tot în aceeaşi categorie a răspunsurilor complet disporporţionate în raport cu stimulul iniţial se încadrează:

• reacţiile românilor (atât publicul cât şi mass media) în jurul meciurilor de fotbal ale României cu vecinii noştri dragi, Bulgaria şi Ungaria,
• reacţia la episodul despre România difuzat pe Travel Channel (cred) din care România nu iese prea bine (mi-a plăcut afirmaţia prezentatorului emisiunii, care a afirmat că a fost prin vreo 50 de ţări şi că România nu se încadrează în Top 40 din punct de vedere al ospitalităţii, ceea ce este în contradicţie totală cu modul în care gândesc românii despre ei înşişi)
• îndemnul lansat de Cotidianul zilele trecute către români de a vota cu mic cu mare pentru Constantin Brâncuşi în Top 500 al celor mai buni artişti ai secolului XX organizat de Saatchi Gallery.

Aceste exemple, arată, de asemenea, încă două probleme ale României:

1. atât cazul Busuioc cât şi cazul Mungiu arată că succesele ni le obţinem mult mai uşor în afara ţării decât în România. Busuioc a fost nevoit să plece din ţară, unde pur şi simplu nu putea supravieţui, iar Mungiu a trebuit să facă filmul fără cine ştie ce sprijin din partea României.
2. Deşi statul face mult prea puţin pentru a susţine performanţa, este primul care nu ezită în a “naţionaliza” succesele obţinute de români pe cont propriu. Ceea ce mie mi se pare un furt de cea mai joasă speţă.

P.S. Cele spuse mai sus nu înseamnă că nu m-am bucurat pentru Costel Busuioc, dar de aici până la a fi mândru de românitatea mea este un pas destul de mare.