Chiar aşa e

Suharto. Hitler n-o să vrea să se joace cu el că nu e pur, iar Stalin nici atât, că a omorât prea mulţi comunişti. O să se simtă cam singur Suharto.

Am prins azi câteva minute dintr-o conferinţă de presă a ministrului mediului – un tip pe care nu l-am mai văzut până acum niciodată.

Ieşise omul în faţa presei ca să justifice propunerea guvernului pentru “taxa de mediu”. Şi l-am auzit spunând, aproape cu lacrimi în ochi (parafrazez): Vă mai amintiţi de căldurile de vara trecută? De aerul aproape irespirabil? Maşinile sunt responsabile pentru această situaţie. De aceea guvernul trebuie să introducă această taxă. Uniunea Europeană s-a angajat să reducă emisiile de gaze … blah blah blah … (ăăă, cum să îi mai prostesc pe ăştia?).

Mă întreb ce funcţionar ratat a reuşit să vină cu această propunere. Normal că oamenii protestează împotriva acestei taxe când este clar că guvernul nu vrea altceva decât să mai strângă nişte bani la buget şi oferă explicaţii puerile pentru această lăcomie.

Iată cum aş fi făcut eu această taxă, dacă ar fi fost întradevăr o taxă pe poluare (normal, taxa ar putea folosi multe alte criterii):

• Să presupunem că durata de viaţă a unei maşini este de 20 de ani.
• Să presupunem că o maşină parcurge în medie 12.000 km pe an.
• Taxa ar trebui să se calculeze pornind de la emisiile de CO2:
  • pe durata de exploatare o maşină nouă Y va emite y grame CO2/km x 12.000 km x 20 ani.
  • pentru maşinile vechi se ia în calcul doar cât a mai rămas până la 20 de ani.
  • maşinile mai vechi de 20 de ani nu pot fi înmatriculate, decât dacă sunt vehicule istorice, etc.
• Dacă maşina este vândută sau radiată înainte de a împlini 20 de ani, vechiul proprietar va primi înapoi taxa plătită pentru anii nefolosiţi, iar noul proprietar va plăti taxă pentru numărul de ani rămaşi în viaţa maşinii.
• Dacă maşina este radiată după ce a împlinit 20 de ani, proprietarul va trebui să plătească pentru anii în plus.
• Etc. Etc.

Şi dacă guvernul e cu adevărat interesat de mediu, primul pas pe care ar trebui să îl facă ar fi să înlocuiască toate camioanele, dubele, autocarele şi autobuzele vechi de milioane de ani care se află în proprietatea instituţiilor statului. E groaznic să nimereşti în traficul din Bucureşti în spatele unui camion MApN care scoate două kilograme de CO2 la fiecare 10 minute.

M-am gândit să fac o listă cu personajele de basm ale societăţii româneşti post-decembriste. O încep aici (nu ştiu în ce ordine), dar aştept completări şi de la voi.

1. Gigi Becali – Sfântul Jijj
2. Elena Udrea – Tanti Nuţi
3. Ion I. Brătianu – Domnul Cartof
4. Paul Everac – Moşul cu pastila zilei
5. Marian Vanghelie – Cel care este
6. Gheorghe Funar – Domnul Tricolor
7. C.V. Tudor – Măscăriciul
8. Traian Băsescu – Matelotul
9. Nicolae Văcăroiu – Părerea Mea
10. …

Iată-l:

Există şi varianta TV, cu care ne îndeamnă Realitatea TV să ne uităm la extraordinarul documentar. Cât de prost trebuie să fii să faci un astfel de promo?

Ultimele scandaluri dintre mahalaua Cotrocenilor şi mahalaua Victoriei m-au convins definitiv că scheletul legal şi instituţional ce stă la baza statului este subdezvoltat şi incapabil să structureze relaţiile dintre principalii actori politici. Aveau pe vremuri românii o zicală: Unde-i lege nu-i tocmeală. Chiar şi presupunând că această zicală a avut vreodată un dram de adevăr, acesta cred că a fost de multă vreme epuizat.

Înţeleg că constituţia este deschisă interpretărilor (altfel nu am mai avea o Curte Constituţională care să aibă posibilitatea să exprime într-o motivaţie extinsă toate punctele de vedere ale membrilor curţii), însă este penibil să nu ajungi la un acord cu privire la ce înseamnă “dosarul cauzei.” Este de asemenea penibil să obligi prin lege un ministru să facă servicii de curierat. La fel de penibil este şi să asişti la discuţii interminabile în care politicieni, jurnalişti şi analişti politici despică firul în patru fără a avea habar despre ce vorbesc (l-am auzit azi pe Radu Fenechiu, un tovarăş de la PNL, intervenind telefonic la Realitatea TV şi începându-şi discursul prin a spune că Meleşcanu trebuie, legal, să dea un aviz privind înaintarea dosarelor, pentru ca doar trei minute mai târziu să spună că legea nu cere nici un aviz din parte ministrului justiţiei).

Cadrul legal pare a fi atât de prost făcut încât nu ştim cine ce trebuie să facă şi când, nu ştim ce înseamnă concepte simple asupra cărora nu ar trebui să existe nici o urmă de îndoială, nu ştim care este parcursul care trebuie urmat în situaţii de criză (mai mult sau mai puţin serioase).

Cadrul instituţional este la fel de tembel: avem un parlament bicameral în care cele două camere au atribuţii aproape identice, dar a căror existenţă măreşte numărul de fotolii confortabile şi lungeşte timpul scurs între introducerea unei legi în parlament şi momentul votului. Avem o conducere bicefală, în care preşedintele nu are cine ştie ce atribuţii în panul politicii interne, dar care se simte obligat de votul popular să şi le creeze. Avem un partid (PD) care şi-a început viaţa politică în stânga spectrului politic, s-a mutat la centru stânga pentru ca acum să ţipe în gura mare că e de centru dreapta. Avem un alt partid (PNL) care are o politică fiscală ce-i face pe Brătieni să se întoarcă în mormânt. Avem instituţii care azi sunt şi mâine nu. Avem alte instituţii care au fost ieri, sunt azi şi vor fi şi mâine, dar nu au nici o idee de ce.

Legile şi instituţiile pe care le avem în momentul de faţă au mers, târâş-grăpiş, cât au mers, însă cam până aici ne-au putut duce. Este clar că suntem în mijlocul celei mai importante crize politice din România ultimilor opt ani, iar soluţia ar trebui să fie clară tuturor. Problema, însă, este că politicienii sunt averşi la schimbare şi preferă să se ghideze după acest cadru instituţionalo-legal complet depăşit.

Ce ar trebui să facă politicienii (alături de sau împinşi de societate) este să lase dracului toate jocurile astea politicianiste de doi bani, să recunoască că habar nu au de ceea ce fac pentru români (pentru că ştiu foarte bine ceea ce fac pentru ei înşişi) şi să îi lase pe specialişti (sper că îi avem; dacă nu, nici o problemă, îi putem aduce din afară) să construiască o nouă structură a statului care să ne permită să ne vedem de ale noastre fără să ne mai întrebăm ca proşti dacă un dosar e un dosar sau e un dosar.