Chiar aşa e

De când a venit vremea rece am dat drumul la centrala termică, motiv pentru vecinul de deasupra să se plângă că gazele evacuate de centrală i se strecoară pâş-pâş în casă prin geamul de la bucătărie. L-am crezut pe cuvânt şi i-am promis că modific ţeava de evacuare. Aşa că ieri m-am dus frumos la sediul Immergas unde, conform paginii lor de web, ar fi trebuit să aibă şi un magazin de comercializare a diferitelor componente de care mai are nevoie omul pe lângă centrală.

Sediul exista, magazinul ba, însă un domn amabil de la Immergas a sunat la un distribuitor să întrebe dacă au pe stoc piesele de care aveam nevoie şi chiar mi-a făcut şi o schiţă ca să nu mă pierd pe drum. Degeaba am avut eu schiţa în buzunar, că el îmi spusese că firma e pe Vitan şi eu o căutam pe Mihai Bravu (mde, nu mai ştiu Bucureştiul cum îl ştiam). Azi am intrat pe net, am căutat firma distribuitoare, i-am găsit adresa, am intrat pe Yahoo Maps şi am identificat şi locaţia (puncte în plus pentru Yahoo, care a băgat în seamă şi România, nu ca cei de la Google).

Fuga la firmă (Rotherm). Ajung acolo, le spun ce îmi trebuie (o extensie de 50 cm şi un cot de 90 de grade) şi ei îmi spun da, avem 278 de lei. Mă uit în portofel: 213 lei. Vin mâine, le zic, nu am bani îndeajuns. Moment în care vânzătorul mai calculează puţin şi mă întreabă: dar 235 de lei aveţi? Îî explic ca nu am decât 213 lei, mai calculează puţin, zâmbeşte şi zice că 208 lei ajung. Îi dau 210 lei, îmi dă piesele şi gata.

Acum stau şi mă gândesc: cum oare funcţionează firma asta? Dacă aveam toţi banii la mine aş fi cumpărat piesele la preţul iniţial şi aş fi fost fraier (nu că aş fi ştiut acest lucru, dar…). Ce adaos au ei dacă îşi permit să taie un sfert din preţ şi încă să facă profit? Pe de altă parte, este posibil să li se fi făcut milă de mine ca umblam doar cu 200 şi un pic în buzunar (călduros fiind de felul meu eram îmbrăcat într-un tricou, ceea ce poate să fi contribuit la impresia lor) şi să îmi fi făcut o reducere caritabilă. Mă întreb dacă merită repetată întreaga poveste şi la alte firme.

Rămâne acum să chem şi specialistu’ acasă să facă modificările. Să vedem, ăsta cât îmi cere?

Claudiu

---

Comentarii la acest post:
Bogdan Voicu – Nov 1, 1:28 AM
Pentru Bucuresti, gasesti de multi ani de zile adresele online pornind de la harta de pe site-ul Primariei. Mai nou a aparut o harta interactiva si la http://www.salutbucuresti.ro/. In plus, www.map24.com are de prin mai o versiune in limba romana si harti detaliate la nivel de strada/numar care cred ca sunt valabile pentru toate orasele din Romania…
Claudiu Tufis – Nov 1, 10:35 AM
map24 arata bine si vad ca are si POI. salutbucuresti nu imi place, este prea “cartoony”. Din pacate insa, mi se pare ca ambele se misca destul de greu.

Democraţia este un ideal frumos, dar nu poate funcţiona de la sine. Trebuie să fie mereu împinsă de la spate, trebuie să fie mereu supravegheată, trebuie să fie mereu ajutată. Altfel, se duce de râpă. Şi sunt din ce în ce mai multe semne că acest lucru se întâmplă, atât în vechile democraţii cât şi în ţările cu mai puţină experienţă democratică.

Încep cu SUA, ţara care se laudă că este cea mai cea democraţie din lume. De fapt nu este chiar aşa. Dacă ne uităm numai la ultimii preşedinţi vedem o problemă serioasă: din 1989 încoace preşedinţii SUA vin din doar două familii. Bush (1989 – 1993 şi 2001 – 2008) si Clinton (1993 – 2001 şi, foarte posibil după cum arată lucrurile în momentul de faţă, cel puţin 2008 – 2011). Unde este competiţia care stă la baza democraţiei?

Lucrurile stau la fel şi în ceea ce priveşte Congresul SUA. Conform unui raport al Voting and Democracy Research Center (disponibil aici), alegerile pentru Congres din 2002 şi 2004 au fost cele mai puţin competitive din istoria SUA. Doar câteva exemple: aproape 90% din deputaţii care au participat la alegeri au fost nu doar realeşi, dar realeşi cu mai mult de 20% decât contracandidaţii lor. În doar 5% din alegeri diferenţele dintre principalii doi candidaţi au fost mai mici de 10%. Aceeaşi întrebare: unde a dispărut competiţia? Nu mă poate convinge nimeni că aceşti oameni sunt cei mai buni. Nu cu aceste statistici. Dacă sunt cei mai buni la ceva, acel ceva este menţinerea scaunului cu orice mijloc. Şi nici argumentul că au fost aleşi de către oameni nu rezistă, pentru că (1) au fost aleşi dintr-o ofertă limitată şi (2) au fost aleşi de un număr foarte mic de oameni (o majoritate din mai puţin de 50% din populaţie, cât este media ratei de participare la vot). Aşadar, cea mai cea democraţie din lume dă semne că nu se simte prea bine. Şi asta doar discutând despre alegeri. Dacă luăm în calcul şi piedicile puse în calea celor din clasa de jos la vot, şi legile din ultimii şase-şapte ani care au îngrădit semnificativ libertăţile oamenilor şi au încălcat drepturile lor atunci situaţia este şi mai gravă.

Dacă aceste lucruri se întâmplă în SUA, farul călăuzitor al lumii democratice, este de mirare că şi democraţiile mai noi au probleme similare?

Argentina tocmai a avut alegeri prezidenţiale, câştigate de Cristina Fernandez de Kirchner, sotia actualului preşedinte al Argentinei, Nestor Kirchner (singura necunoscută în acest moment este dacă va câştiga din primul tur sau va fi nevoie şi de un al doilea).

Viaţa politică din Grecia postbelică a fost şi este dominată de două familii: Papandreou (George a fost prim ministru de trei ori, fiul său, Andreas, a fost prim ministru de trei ori, iar nepotul său, George Andreas este liderul PASOK şi probabil va deveni şi el prim ministru) şi Karamanlis (Konstantinos a fost prim ministru de patru ori şi preşedinte de două ori, în timp ce nepotul său, Kostas, este actualul prim ministru al Greciei).

În India (care câteodată se amăgeşte că ar fi cea mai mare democraţie din lume), Nehru a fost prim ministru pentru 17 ani, Indira, fiica sa, a fost prim ministru pentru încă 16 ani, Rajiv, fiul Indirei, a fost prim ministru pentru încă 5 ani, iar Sonia, soţia lui Rajiv, ar fi putut fi prim ministru, dar a refuzat.

În Rusia, Putin, după ce a fost preşedinte pentru două mandate, nu mai poate candida pentru al treilea mandat decât în 2012. Drept pentru care este oarecum indecis cu privire la ce va face: să accepte cererile venite din partea poporului şi să modifice Constituţia pentru a putea candida? Sau să nu se lege la cap cu probleme constituţionale şi să se facă prim ministru?

În Venezuela, Chavez nu are astfel de probleme. Ştie că este iubit de popor aşa că face cum ştie el că e mai bine.

În Mexic, PRI a fost la putere pentru vreo 70 de ani.

În Japonia, cu excepţia perioadei 1993 – 1996, din 1955 încoace LDP a guvernat ţara (deşi LDP nu este un partid tipic).

Şi probabil că mai sunt şi alte exemple în care se dovedeşte că democraţia a devenit o afacere de familie, dar cred că acestea sunt suficiente.

---

Comentarii la acest post:
Moromete – Oct 29, 3:59 PM
Poate cel mult o afacere dependenta de imagine/simboluri/simplificari/bani, dar nu una de familie… exemplele de mai sus spun multe despre calitatea electoratului modern mai degrabdecat despre democratie ca proces, cel putin din punctul meu de vedere.
Claudiu Tufis – Oct 29, 5:22 PM
moromete, vezi a doua fraza din însemnare. N-am mai avut timp să trag şi concluziile, dar cam acolo băteam şi eu. Dacă cetăţenii nu sunt atenţi democraţiile sunt uşor de confiscat. Pe de altă parte, democraţia poate duce la situaţii precum cele în care Hitler sau Hamas au ajuns la putere în urma unor alegeri democratice. Ar fi multe argumente de construit de aici, însă majoritatea încalcă principiile democraţiei în mod semnificativ. Pentru probleme precum cele din însemnare aş prefera ca toţi aleşii să se supună următoarei reguli: “nici o persoană nu poate fi aleasă într-o funcţie publică dacă a ocupat o funcţie publică în mandatul anterior.” Cu alte cuvinte, dacă ai fost deputat, senator, preşedinte, primar, consilier, etc. eşti obligat să stai pe tuşă un tur şi apoi poţi să o iei de la capăt. Şi această regulă încalcă dreptul de a fi ales, însă există precedente pentru această încălcare. Cred că ar duce la o îmbunătăţire a vieţii politice mai serioasă decât cea despre care discutăm acum în România.
Bogdan Voicu – Oct 29, 5:50 PM
Nu prea ma convingi .
1. Analiza pare a ignora o variabila fundamentala: cea a culturii politice. India, Argentina, Grecia, Venezuela sunt inca la inceputurile intelegerii sistemului cu care au de a face (da, chiar si dupa 35 de ani poti fi tot la inceput
[Rusia nici macar nu este la inceput: cei de acolo inca se codesc sa inceapa]
2. Faptul ca nu ai alternanta la putere timp de un secol nu pare a fi deloc in contradictie cu democratia. Mexicul seamana din acest punct de vedere cu Suedia, unde acelasi partid social-democrat a stat la putere, daca nu ma insel, cam 70 de ani, timp in care, insa, a evoluat, s-a adaptat, a luat-o spre a treia cale, a produs ministri corupti, invatamant liceal privat, pensii private s.a.m.d. (nu zic ca imi place sa ai la putere acelasi partid nu-stiu-cati-ani, insa asta nu o dovada a unor probleme de functionare a sistemului, mai ales in conditiile in care, asa cum se intampla de 15-20 ani in Europa, tot mai multe atributii in organizarea societatii se muta catre puterea locala)…
3. SUA? Are o situatie absolut speciala: cand esti un stat care isi bazeaza existenta internationala pe utilizarea armelor si se autodefineste (asa cum o facea pana nu demult) drept jandarm mondial, s-ar putea sa fie firesc sa nu fii tocmai o democratie si sa ai reflexe autoritare …
4. Regula rotirii cadrelor la distanta de un mandat. Este evident interesanta. Prin intentiile-i curative, mi se pare ca seamana cu votul uninominal .
Pro:
i) asigura o reprezentare mai larga
ii) starneste o dinamica mai accentuata a vietii politice, angrenand mai multi cetateni in dezbaterea politica (nu e vorba de cei ce candideaza, ci de cei care, atrasi de show, invata, inteleg si se implica in viata politica)
Contra:
i) costuri: e nevoie de regula de macar jumatate de mandat pentru un ales/numit ca sa priceapa minimal subtilitatile pozitiei pe care a ajuns. Conform regulei propuse, atunci cand incepe sa stapaneasca si sa poata influenta (in bine) functionarea sistemului, este trimis sa ia o pauza.
ii)costuri: bani. E ineficient sa fortezi unul cu adevarat bun sa stea pe bara un mandat, doar datorita unei suspiciuni de vinovatie generalizate. In plus, risti ca cei cu adevarat buni, dupa stat 4 ani pe bara, sa prefere sa “joace” la noua echipa de la care si-au castigat traiul in timpul asta, fie ca e vorba de firme private, mediu academic, ONG-uri etc.
iii) regula include o anumita prezumtie de vinovatie (in fine, argumentul asta e discutabil, insa cred ca ar putea fi formulat …)
Pe de alta parte, tendinta de dezinteres fata de viata politica exista, e intens dezbatuta si sunt curios ce crezi ca se va intampla cu modul actual de organizare a lumii vestice, pe un orizont de timp de, sa zicem, 100 de ani?

Alegerile anticipate din Polonia s-au încheiat şi aşteptăm acum rezultatele finale. Dacă acestea vor confirma rezultatele exit-poll-ului, putem spune că Polonia oferă noi surprize în rândul fostelor ţări comuniste, cele mai importante fiind:

1. Participarea la vot a fost în jur de 55%, în condiţiile în care la alegerile din 2005 doar 40% din polonezi au votat.
2. Alegerile par a fi câştigate de Platforma Civică (Platforma Obywatelska – PO), cu aproximativ 44% din voturi. Un scor extrem de mare pentru un partid liberal.
3. Sistemul de partide din Polonia pare să fie încă în proces de stabilizare, după cum arată scorurile obţinute de Partidul Autoapărării (SRP), care în doi ani a scăzut de la 11% la 1% şi de Liga Familiilor Poloneze (LPR), care a scăzut de la 8% la 2%.
4. Rezultatele sugerează că o mare parte din cei care au votat cu LPR şi SRP în 2005 nu s-au mai prezentat la vot, iar cei care au votat s-au îndreptat, cel mai probabil, către marele învins al acestor alegeri, Partidul Lege şi Justiţie (PiS).
5. Stânga se află în continuare în declin, scăzând de la 18% la 12% (partidul fostului preşedinte Kwasniewski, LiS, este singurul partid de stânga reprezentat în Sejm).

De ce aceste rezultate? Pentru că polonezilor le-au fost de ajuns doi ani de guvernare conservativo-naţionalistă pentru a înţelege că nu aceasta este soluţia pentru o ţară europeană. Îmi aduc aminte că după alegerile din 2005 polonezii pe care îi cunosc erau îngroziţi că ţara ajunsese pe mâinile fraţilor Kaczynski.

Iată că polonezii au reacţionat la această situaţie şi au rezolvat problema, deşi doar pe termen scurt. Căci sistemul de partide din Polonia este încă instabil şi dezechilibrat. Aceste alegeri arată că mai mult de 80% din voturi au fost date unor partide de dreapta, o situaţie care nu este normală. Stânga încă suferă de pe urma guvernării din 2001-2005 şi încă nu a reuşit să îşi revină (ceea ce era destul de greu dat fiind modul în care Kwasniewski se comportă în ultima vreme).

Ce urmează? În funcţie de rezultatele finale ale alegerilor liberalii fie vor guverna singuri fie vor coopa un partener la guvernare, cel mai probabil Partidul Popular (PSL) sau social democraţii (LiD). Cu oricare dintre aceşti parteneri liberalii vor avea o majoritate suficientă pentru a guverna un întreg mandat.

Este interesant ce se va întâmpla cu PiS, partid care abia în 2001 a intrat în Sejm şi care a ajuns la guvernare ca reacţie la guvernarea 2001-2005. Eu cred că nu va rezista patru ani în opoziţie (mai ales că a trecut prin destule probleme cu corupţia cât a fost la guvernare) şi nu va mai fi un actor important la următoarele alegeri.

Ceea ce duce la cea mai importantă întrebare: dacă liberalii rămân reprezentanţii dreptei, ce formă va lua stânga? Vom asista la apariţia unui nou partid sau se va reorganiza LiS?

---

Comentarii la acest post:
moromete – Oct 22, 12:57 PM
Cu precizarea ca PO nu e un partid liberal in sensul traditional al cuvantului. E foarte liberal pe chestiuni economice si apropiat de Europa dar destul de conservator in probleme sociale…
Claudiu Tufis – Oct 22, 1:45 PM
Ai dreptate. Deşi într-o ţară atât de catolică precum Polonia cred că e destul de greu pentru un partid să fie lberal pe teme sociale şi să mai şi câştige voturi.
Bogdan Voicu – Oct 22, 3:56 PM
… pe de alta parte, n-o fi chiar sfarsitul istoriei, dar un anume “imprumut” de idei, mai ales de la stanga catre dreapta, tot se petrece…
Cristi Parvan – Oct 24, 2:19 PM
Povestea asta cu “absortia fondurilor” e greu de pus de la stanga la dreapta.
Intamplator comunic f bine cu cei de la birul din Varsovia (ne-am si vazut de vreo 3 ori in ultimele luni) iar stresul lor cel mare nu era unu ideologic ci “Ce zice lumea de mascaricii astia ai nostrii”.

Primesc în urmă cu trei zile un mesaj de la fostul conducător de doctorat în care îmi zice: “Claudiu, ia uite ce zic ăştia, că România e printre cele mai puţin corupte ţări din lume. Chiar aşa să fie? Când s-a întâmplat asta şi de ce nu mi-ai spus şi mie?”

Citind mesajul m-am speriat: dacă nici corupţie nu mai e în România, ce ne mai rămâne? Aşa că am apăsat pe link-ul trimis în mesaj (aici) şi surpriză: folosind Global Integrity Index, clasamentul pe 2006 arată cam aşa 1. USA (87 p.) 2. România (86 p.), 3. Israel (81 p.) şi urmează alte ţări.

Că suntem aproape egali cu americanii nu e o surpriză (mai ales că i-am depăşit deja la libertatea presei), dar cum e posibil să fim mai puţin corupţi decât bulgarii? Adică ei ne insultă elitele cele mai de seamă (fotbaliştii) şi noi îi lăsăm să ne depăşească?

Din fericire, după ce am citit un pic mai mult despre metodologia folosită, m-am liniştit. Lucrurile nu stau chiar aşa cum spun cei care au construit Global Integrity Index şi România poate să stea liniştită căci nimeni nu îi va fura tichia de corupt prea curând.

Clasamentul făcut de indivizii ăştia, deşi îşi zice global, este tot atât de global pe cât de corectă este interpretarea rezultatelor ultimului sondaj Data Media în presa românească (vezi mai multe amănunte aici). Clasamentul include doar 43 de ţări, dintre care doar SUA, România şi Bulgaria aparţin lumii occidentale. Restul ţărilor din clasament provin din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia. Mai este de mirare că într-o asemenea companie România se află pe o poziţie fruntaşă? E ca şi cum aş conduce un Trabant şi m-aş lăuda că i-am depăşit pe toţi bicicliştii, uitând să menţionez că mai există şi unii care conduc maşini cu mai mult de doi cilindri şi care m-au lăsat de mult în praf.

În al doilea rând, Global Integrity Index nu este o măsură a nivelului de corupţie (aici se descurcă mult mai bine cei de la Transparency International, deşi şi ei au hibele lor). Acest index măsoară, după cum spun cei de la Global Integrity, opusul corupţiei, pe care ei îl definesc drept “accesibilitatea instituţiilor statului, abilitatea cetăţenilor şi a firmelor de a controla guvernarea şi abilitatea cetăţenilor şi a firmelor de a-şi soluţiona problemele şi de a cere o guvernare mai bună.” Mda… aşa definesc ei opusul corupţiei. Cu alte cuvinte, dacă ai un ombudsman iei un punct. Ai şi un Parchet Naţional Anticorupţie? Mai ia un punct d-acilea că sunt gratis. Ne scuzaţi, două puncte că aveţi şi buget mare la parchet şi merg şefii cu limuzine. Ce nu reuşeşte să măsoare acest index (deşi au încercat şi ei cât au putut) este cât de bine funcţionează aceste instituţii. Da, avem un PNA, i-am dat şi buget, însă încă nu am văzut nici un personaj serios care să fi fost condamnat pentru corupţie. (Cei interesaţi de amănunte pot găsi scorurile pentru România aici).

Pe scurt, GII e un indicator complet inutil iar cei care studiază corupţia nu au ce face şi trebuie să folosească în continuare singura măsură cât de cât adecvată: Corruption Perception Index.

Claudiu

---

Comentarii la acest post:
Bogdan Voicu – Oct 19, 4:11 PM
)))))))))))))))))))))))))))))))))))))
))))))))))))
))))))))
nu ma pot opriiiiiiiiiiiiii ))))))
Claudiu Tufis – Oct 19, 4:25 PM
Mă mir că încă nu s-a găsit vre-un deştept prin presă sau pe la PNL sa ia datele şi să se laude.

Oricât de hulit ar fi de către cei care nu au călcat niciodată pe străzile sale prăfuite şi aglomerate, Bucureştiul rămâne oraşul pe care îl iubesc. Pentru cineva născut şi crescut în Bucureşti oraşul are un farmec aparte şi nu l-aş da pe nici un alt oraş din ţară. Ultimul motiv pe care îl pot da celor care întreabă cum de pot iubi Bucureştiul (deşi nu am nevoie de motive pentru aceasta) este că noaptea, după ce oraşul adoarme, pot auzi de la geamul biroului meu pescăruşii. Este un sunet extraordinar de liniştitor: în această junglă de beton noaptea pescăruşii sunt cei care dau tonul.

Cântecul pescăruşilor în miez de noapte m-a dus înapoi în timp şi mi-am amintit de alte experienţe şi locuri la care nu m-am mai gândit de multă vreme (în ordine mai mult sau mai puţin cronologică):

• sticlăria din Vergului, în care mă jucam cu prietenii când eram mici şi unde ne dădeam cu sania iarna;
• cântecul guguştiucilor pe la şapte dimineaţa în luna iulie în zona Giurgiului când ieşeam în curtea bunicii;
• mirosul pâinii calde în timp ce stăteam la coadă fie la Morarilor fie tot în zona Giurgiului;
• zgomotul navetelor de lapte şi de iaurt (pe când acestea erau în sticle şi borcane aşezate în navete de metal) dimineaţa devreme;
• turnul paraşutiştilor de la Stadionul Naţional, înalt şi vopsit în pătrate roşii şi albe;
• Palatul pionierilor, unde mergeam la clubul de informatică şi la clubul de astronomie, unde, mai târzi, am mers cu un profesor să îşi facă cont la un ISP, şi pe lângă care, şi mai târziu, treceam când mă duceam la o colegă;
• Acelaşi palat, pe treptele căruia am citit un număr din Dilema în care cineva scria despre graffiti ca artă urbană;
• ultimul meci de fotbal pe care l-am văzut pe acelaşi stadion, de la care am plecat înainte de final pentru a nu pierde Star Trek-ul de la TVR;
• antenele cu care “se prindeau bulgarii”, unde nu mă uitam decât la Studio X;
• cinematograful Cotroceni, unde mergem la întâlnirile fan-clubului Star Trek şi unde, mai târziu, te puteai uita la film şi fuma în acelaşi timp;
• răpăitul picăturilor de ploaie în timpul furtunilor de la sfârşit de august;
• nămeţii de zăpadă prin care mergeam, câteodată, pe jos din Vergului până la Mişu, şi câinii cu care mă jucam pe drum, de ajungeam la liceu plin de zăpadă;
• librăria de lângă Mişu, unde îl înnebuneam pe vânzător întrebându-l în fiecare săptămână dacă nu are cumva un dicţionar român-olandez;
• cele două zile din toamna lui 1989 când ne-au trimis de la liceu pe undeva pe lângă Gara Obor să sortăm cartofi, ocazie de care am profitat din plin pentru a încinge adevărate războaie folosind cartofii pe post de muniţie, războaie în care am învins şi în urma cărora săptămâna noastră de muncă patriotică a avut doar două zile;
• liniştea din aripa nefolosită a liceului, unde ne duceam să jucăm bridge când chiuleam;
• covrigii de lângă Foişorul de Foc şi pateurile cu brânză de un leu douăşcinci cu care ne hrăneam în pauze;
• poarta liceului, de unde am fost trimis la frizer;
• curtea liceului, prin care ne-au fugărit minerii să ne-o tragă pentru că îi înjurasem un pic;
• Pasajul de la Universitate şi ochii înroşiţi din cauza gazelor folosite de organele de ordine;
• întâlnirile penibile cu colegii de la PNŢCD sector 2 prin vara lui 1992;
• mitingul PNŢCD de la Piaţa Victoriei unde m-au făcut unii comunist pentru că nu am îngenuncheat să mă rog cu ei pentru sufletele celor morţi la revoluţie;
• Cafeneaua “La Drept”, unde îmi beam cafeaua la ibric înainte de cursurile din Schit, printre personaje care mai de care mai ciudate (inclusiv un bătrânel care îşi scotea ciorapii din picioare şi îi punea pe calorifer să se usuce cât îşi bea cafeaua);
• Barul de peste drum de Facultatea de Drept, la demisol, alternativă la cafenea, unde din când în când cafeaua mea de dimineaţă se suprapunea peste ultimele dansuri pe mese ale unor grupuri cu o componenţă extrem de diversă: dansatoare exotice, homosexuali şi un pitic;
• Biblioteca din spatele Facultăţii de Drept, unde l-am întâlnit pe Zlate;
• Mesele din biblioteca Facultăţii de Drept (foarte lungi, din lemn masiv şi cu un miros aparte);
• Secretara de la Facultatea de Sociologie (pe când eram la Leu) care îmi dădea pachete de Rothmans şi cafea;
• Cămăruţa din Leu, în care mi-am făcut ucenicia în sociologie;
• Caloriferul din Leu, locul multor discuţii mai mult sau mai puţin serioase cu prieteni cărora le-am pierdut urma;
• Lumina din biblioteca ITS de la mezanin.

Şi ar mai fi de adăugat şi altele, însă le păstrez pentru câţiva ani de acum încolo, când le voi uita îndeajuns de mult încât să merite să mi le reamintesc.

---

Comentarii la acest post:
Cristi Parvan – Oct 17, 8:15 AMhmm … ar trebui sa primesti un premiu de la cei care au initiat campania asta . Si totusi… suma “iubirilor personale” poate face un oras mai iubit? Sau … e precum stancile alea din statiunile montane … pline de inscrisure de dragoste si totusi … neprietenoase?
Claudiu Tufis – Oct 17, 10:08 AM
Salutare Cristi, Campania celor de la Apa Nova chiar m-a enervat: nu sunt în stare să ofere servicii de calitate populaţiei şi în loc să se ocupe de asta ei cheltuie banii pe campanii publicitare. Se pare, însă, că are efect. Impulsul pentru însemnare a venit de la pescăruşii pe care îi aud noaptea, dar este posibil ca subconştient să fi urmat exemplul campaniei. Cred că mulţi dintre bucureşteni sunt atât de prinşi în cotidian încât uită să îşi aducă aminte de toate experienţele plăcute pe care le-au avut în Bucureşti. Dar merită să ne amintim că Bucureştiul este unic.
Cristi Parvan – Oct 17, 3:27 PM
eu iubesc bucurestiul … cand sunt la suficienta distanta cat sa-mi dau seama ca-mi lipseste. Cat despre Apa Nova … ce-am patit eu cu ei nu doresc la nimeni. Cu toate astea campania mi se pare o incercare corecta, in conditiile in care nu erau prea multe “pozitive” de pus pe masa.