Am văzut aseară 432-ul lui Mungiu. Interesant, bine făcut tehnic, cu mici scăpări pe ici pe colo. Unele scene au rămas în film deşi ar fi trebuit scoase – vezi, de exemplu, scena în care Găbiţa află că tatăl sau va veni în vizită. Probabil că scenele cu tatăl ei au fost tăiate la montaj însă au uitat oamenii să scoată şi scena anunţului.
În mod clar filmul nu este o capodoperă, aşa cum ar reieşi din majoritatea recenziilor din presa românească, dar este un film bun spre foarte bun. Este interesant modul în care românii reacţionează în faţa unor astfel de succese. Trofeul câştigat la Cannes a devenit automat un certificat de garanţie a calităţii filmului, un certificat ce elimină aproape în totalitate orice încercare de a avea o atitudine cât de cât critică asupra filmului. Cred că, în parte, această mentalitate provine din faptul că premiul câştigat de filmul lui Mungiu nu poate fi contestat. Ştim cu toţii că în România, indiferent de domeniu, multe premii, concursuri, licitaţii, etc. sunt câştigate şi în funcţie de componenţa juriului şi de diferite interese, ceea ce nu poate fi spus despre premiul de la Cannes. Dar aceasta nu ar trebui să ducă la eliminarea totală a aparatului critic.
Deşi la sfârşitul filmului este menţionat pe ecran că face parte din “Amintiri din Epoca de Aur” nu mi s-a părut a fi un film despre viaţa sub regimul comunist (povestea filmului se putea întâmpla la fel de bine în Irlanda, Portugalia, sau chiar şi în anumite părţi ale SUA). Nu este nici un film despre avort. Acesta este, de fapt, doar contextul pentru adevăratul subiect al filmului. Este povestea Otiliei ca esenţă a ceea ce înseamnă umanitate. Este o poveste de dragoste necondiţionată pentru aproape (cum altfel pot fi definite acţiunile Otiliei, care se sacrifică pentru Găbiţa cea săracă cu duhul?).
Am fost oarecum surprins de două momente. Primul a fost alegerea lui Mungiu de a opri camera destul de mult timp pe făt. Această imagine este una din armele cele mai importante folosite de anti-aborţionişti în SUA pentru a-şi susţine punctul de vedere. Privit din această perspectivă, filmul are o uşoară tentă pro-life. Iar această interpretare este sprijinită de al doilea moment oarecum interesant, în care Găbiţa o roagă pe Otilia să îngroape fătul şi, în finalul filmului, revine asupra acestui subiect. Acest ultim moment implică o anumită ambiguitate morală (inerentă când vine vorba de avort), sugerând că Găbiţa se gândea la făt ca la o persoană.
În acest caz nu văd cum mai poate fi justificată decizia sa de a întrerupe sarcina. Avortul este probabil una dintre cele mai dificile alegeri cu care se poate confrunta o femeie şi fiecare femeie ar trebui să poată decide cum să acţioneze în funcţie de propriile credinţe. Dar în momentul în care femeia se raportează la făt ca la o persoană cred că alegerea a fost deja făcută şi a întrerupe sarcina este echivalent cu a lua viaţa unei alte fiinţe. Eu tind către o definiţie oarecum “birocratică” a ceea ce înseamnă o persoană (persoana începe să existe doar din momentul naşterii), dar această definiţie poate fi contestată, şi Găbiţa însăşi o contestă atunci când vrea ca fătul să îi fie îngropat şi nu aruncat la gunoi. În aceste condiţii mai avea ea dreptul să aleagă întreruperea sarcinii? Greu de spus.
Revenind la subiecte mai puţin controversate: este primul film pe care l-am văzut în România din 1999 încoace. Două impresii: 1. oamenii sunt mai civilizaţi decât cu ani în urmă (nu am auzit decât doi idioţi vorbind la telefon în timpul filmului şi majoritatea şi-au aruncat la coşul de gunoi băuturile şi floricelele la sfârşitul filmului) şi 2. cinematograful (sala 11 la Plaza România) mi s-a părut curat şi cu scaune chiar foarte confortabile şi cu destul spaţiu între rânduri (prin comparaţie cu cinematografele din SUA).
Acum lasand amitirile si gluma la o parte, nu cred ca biserica, sau cel putin biserica ortodoxa s-a implicat in mod serios in problema casatoriei persoanelor de acelasi sex. Per moment sau dupa cate stiu eu, cererea de referendum a fost respinsa pentru ca nu se implinisera conditiile pentru un astfel de referendum. Cred ca daca biserica se mobiliza in acesta directie e posibil ca lucrurile sa ia o alta turnura. Biserica este cel mai mare dintre actori dar nu cel mai galagios sau mai spectaculos. Cei mai galagiosi si spectaculosi actori sunt de fapt un numar restrans de grupuri care graviteaza teoretic in jurul biserici. O parte sunt grupuri de genul Provita si ASCOR (un amic care a studiat teologie a spus de spre ei simplu: sunt sectanti) care graviteaza in jurul Bisericii. Exista in schimb un al doilea grup de actori, care personal cred ca are o agenda politica, una vizibila si foarte posibil una invizibila. Noua Drepta & Co. Al doilea grup desi sustine ca graviteaza in jurul Biserici, incearca indirect sa o anexeze de fapt. Site-ul Noua Dreapta este revelator cumva ca si comunicatele lor de prese. Orice basina e urmata de un comuniat de presa. Partea buna e ca cu siguranta au capacitati intelectuala limitate. Faptul a cele doua grupari sunt galagioase si spectaculoase asta nu implica si putere. Marsul Normalitatii este dovada. Cred ca grupurile respective au facut un mare efort in a se mobiliza. De fapt cred ca aia sunt toti. Dincolo de triumful afisat de gruparile respective, cred ca Marsul Normalitatii a fost un mare esec care dovedeste un singur fapt: ca romanilor li se rupe de fapt si de drept de problema respectiva. Faptul ca strangerea de semnaturi pentru referendum cat si faptul ca nu au fost stranse corect dovedeste acelasi lucru. Este foarte posibil, in eventualitatea unui referendum, prezenta la vot sa fie foarte redusa (nici macar in cazul referendumului pentru suspendarea lui Basescu care a fost hypermediatizat prezenta a fost dezamagitoare). La un moment dat citisem undeva(cred ca unul din site-urile asociate gruparilro respective) ca 80% la suta (sau chiar mai mult) din romani nu sunt de acord cu casatoria intre personale de acelasi sex. Probabil daca sondajul ar fi fost mai nuantat si ar fi cuprin si intrebarea “vi se rupe daca se casatoresc sau nu” probabil rezultatele ar fi fost suprinzatoare. In primul rand, cred ca este o mare confuzie in legatura cu rolul statului. Eu vad statul ca o institutie care trebuie sa asigure bunastarea, securitatea, sanatatea, etc. cetatenilor si nu locul lor in Rai. Asta e treaba preotilor, ayahtolahilor, rabinilor, a lui Dalai Lama, a lui Gregorian Bivolaru si cine mai are chef. Pe cealalta parte, organizatiile de tipul Accept (alta nu imi vine in cap) ca si sustinatorii lor asteapta ca biserica, in special biserica ortodoxa, sa dea unda verde casatoriilor intre persoanele de acelasi sex atunci ar trebui sa fie constiente ca au de asteptat pana la Pastile Cailor. Probabil cea mai buna strategie ar fi una realista. Care este respectiva strategie e alta poveste 
