Când unii susţineau că democraţia se află în pericol în România, nu erau luaţi în seamă.
Mă întreb ce se va spune despre Barroso – vezi aici.
Sigur, nu se referă la România, însă democraţiile din Spania şi Portugalia sunt mai puternice decât cea din România.
Îi citesc întotdeauna textele cu plăcere.
Am citit comunicatul de presă al patriarhiei române. O mostră mai clară de lăcomie scârbavă nu am citit de multă vreme. Probabil pornind de la ideea că e mai bine să ataci înainte de a fi atacat, deşi nimeni din zona politică nu a propus în mod serios reducerea finanţării pentru BOR, patriarhia critică “unele opinii exprimate în presă şi în anumite medii” şi consideră că toate bisericile începute “trebuie finalizate, chiar dacă România se confruntă cu o severă criză economico-financiară” (text bold în original).
Principala justificare pentru opinia patriarhiei: “prin edificarea unui lăcaş de cult se întăreşte solidaritatea şi cooperarea dintre credincioşi, inclusiv întărirea vieţii spirituale, care permite oamenilor să depăşească orice fel de criză” (text bold în original). Nu ştiu de care solidaritate şi cooperare între credincioşi este vorba, pentru că eu nu am văzut prea multe acţiuni organizate de credincioşi pentru a-i ajuta pe cei cu probleme nici în timpuri mai bune, darămite în timpuri de criză.
Prea-fericiţii ne explică nu numai cauzele acestei crize ci şi soluţia pentru depăşirea acesteia: “Criza financiar-economică actuală este rezultatul unei profunde crize spirituale şi morale care poate fi depăşită prin sporirea credinţei, a rugăciunii şi cooperării pentru a finaliza un lăcaş de cult care adună oameni în iubirea şi lumina Preasfintei Treimi, învăţându-i să se respecte şi să se ajute reciproc.” Reţeta succesului? Simplu: trebuie să credem, să ne rugăm şi, pentru că e nevoie şi de puţină acţiune, ni se permite să cooperăm pentru a ajuta la ridicarea monstruozităţii mântuirii neamului. Nici un cuvânt despre cum am putea munci mai mult. Nici un cuvânt despre cum i-am putea ajuta pe cei mai sărmani decât noi. Nici un cuvânt despre cum am putea fura mai puţin (prin refuzul muncii la negru sau prin refuzul unui salariu mai mic decât cel real pe cartea de muncă, pentru a da doar două exemple). Nu, nimic despre astfel de soluţii. Totul se rezumă la a lăsa totul în seama divinităţii; dacă avem credinţă vom fi izbăviţi.
Patriarhia ne mai spune şi de ce ar trebui să construim bisericile, deşi oamenii suferă: “deoarece pe lângă majoritatea lăcaşurilor de cult aflate în construcţie sunt prevăzute a funcţiona de asemenea centre social-filantropice şi culturale ale căror principali beneficiari vor fi copiii (ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate), persoanele vârstnice singure sau alte categorii defavorizate din comunitatea respectivă.” Există în măcar o biserică din România un astfel de centru? Nu am auzit de nici unul în ultimii douăzeci de ani. Dar ce contează că experienţa ne spune ceva, când biserica ne promite altceva? Doar catedrală îi lipsea BOR-ului pentru a se putea dedica, în sfârşit, acţiunilor umanitare pe care nu le-a putut face până acum doar pentru că nu avea infrastructura necesară.
Pe scurt: nici nu vă gândiţi să reduceţi din banii daţi bisericii, că vă afurisim de nu vă vedeţi.
Până şi englezii, care reprezentau un model clasic de sistem electoral, încearcă să îl schimbe înspre o formă care să asigure o mai mare reprezentativitate în parlament. Este într-adevăr neplăcut pentru un partid să primească 23% din voturi şi să obţină pentru ele doar 8,3% din locurile din parlament. Oare vor învăţa politicienii români ceva din această lecţie?
Alegerile din noiembrie 2009, prin rezultat şi modul în care au fost organizate, m-au demobilizat, aşa încât am luat o pauză. Acum, însă, cred că m-am întors pe blog.
